Jurnal de bord – 26 Februarie, 2017

N-am mai scris de mult pe aici. Cred ca ar trebui sa incep sa o fac din nou. Azi m-am detasat de media sociala. Era inca o falsa conexiune cu oamenii importanti din viata mea. Ii vedeam zilnic, prin ce fac si ce zic, dar totul se simtea searbad si gol, si nu ne mai vorbeam ca ne tot media sociala.

Am putin timp de auto-analiza si am sa il folosesc din plin. Sa ma mai descarc, sa-mi astern gandurile, si sa ma regasesc putin.

Sunt in impas. Nu stiu daca sa plec sau sa raman in Romania. Daca as pleca, as vrea sa plec pt putin timp. Sa vad cu ce se mananca strainatatea, si sa ma intorc acasa in 3-4 ani, sa imi platesc banca si sa pun ceva banuti deoparte sa incep ceva. Orice ! Orice ce o sa-mi ofere independenta financiara. M-am saturat sa lucrez pt altii. Pe de alta parte, nu prea vreau, pt ca mi-ar deranja maxim comfortul meu si al familiei, iar la intoarcere am retineri legate de cat de usor as gasi de lucru. Momentan aplic, in speranta ca ma voi hotara pe parcurs…

As vrea sa explorer si as vrea sa nu o fac singur. Partea asta cu „singur” ma inspaimanta. Dar ma si atrage, pentru ca stiu ca vine cu o oarecare liniste si mai putin stress. Oare ?

Cine eram, si cine sunt

De ceva timp, trec printr-o cumplita criza de identitate. De fapt, trec prin ea de cand m-am nascut. Vreau sa aflu cine sunt acum fata de cine eram acu 10 ani, acum 20 de ani. Am evoluat ? Am involuat ? Ce ma defineste ? Unde imi e baza ?

Cine eram:

Un copil. Un visator. O inima buna si completa care credea in dragostea suprema, care credea ca poti gasi bunatatea in oameni, oricat de adanc ar fi ea ascunsa. Aveam o inima intreaga si nu imi era teama sa o folosesc. Eram incapatinat. Eram un mincinos. Eram necopt si fara experienta. Eram in cautare de caldura. Voiam sa ma lipesc de cineva. De coltisorul meu. Voiam sa-mi gasesc un loc doar al meu langa cineva care voia foarte mult sa si-l gaseasca langa mine, si mai voiam sa ma simt bine, si sigur cu acea persoana. Nu aveam incredere in oameni. Aveam incredere in 2 oameni. Nu voiam sa schimb lumea, dar nici nu voiam sa o las asa cum e. Nu voiam sa fiu rau pentru ca e simplu, ci voiam sa fiu bun pentru ca e dificil si complicat. Voiam sa ajut oamenii care imi cereau ajutorul. Si faceam totul pentru ei. Voaim propria mea familie. Mica. O unitate de 2 oameni. Voiam sa-mi gasesesc de lucru aici, in Timisoara. Eram bucuros ca e soare afara si vedeam fete in norisori. Aveam fluturi in stomac. Eram destul de invincibil de felul meu, pentru ca inima mi-o pastram altundeva. La multi multi kilometri distanta. Imi placea sa merg la mare. Mergeam si la munte. Imi luasem rucsac, special in sensul asta. Aveam un suflet colorat si ma lasa sa visez lucruri imposibile pe care apoi le desenam si le imparteam si cu altii. Plangeam si nu ma deranja ca o las sa ma vada. Partial pentru ca nu prea aveam unde sa ma ascund, si partial pentru ca stiam ca asta isi doreste orice femeie, un barbat sensibil caruia nu-i e frica sa-si arate sentimentele. Eram ca o gramada de lut moale si usor de modelat. Aveam incredere in ce zicea ea. Radeam des la comedii. Filmele erau ceva mai bune. Bunicile mai traiau. Si mergeam mai des pe la ele. Imi placea mirosul ala familiar al mobilei din bucatarie din apartamentul din strada Kogalniceanu. Parcul din spatele blocului era salbatic.Ma plimbam cu bicicleta pe acolo. Eram multi copii. Probabil ca vreo 10. Pe putin. Apoi au plecat toti si a ramas doar bunica, si ea nu intinerea. Era tot mai trista si mai singura, si asta desi de cand o cunosc eu, tot singura a fost. Adica de toata viata mea. Dar era alta singuratate. Una care iti rupe sufletul. Si eu eram mai ignorant de treburi din astea. Eram fericit si era mai mult soare. Mai putine masini, si era totul mai simplu.

Cine sunt:

Incrancenat. Nervos. Obosit. Parinte. Sot. Designer. Angajat cu norma intreaga. Datornic la banci. N-am timp de nori si rar prind soare. Ma bucur de el pentru ca am o gradina de udat. N-am incredere in oameni decat rar. Ii las sa vada atat cat vreau eu. Nu mai am nici un loc al meu unde sa fiu eu insami. Nu stiu cine sunt. Nu ma recunosc. Nu ma lipesc de oameni si ma desprind usor de ei. Intr-un fel, ma astept sa ma lase balta, sa ma tradeze sau sa nu fie acolo cand am nevoie de ei. Am prieteni pe care ii vad mai rar ca inainte. Si ei sunt angajati si obositi si au problemele lor. Nu mai gasesc comedii care sa ma faca sa rad.

Sau locuri de parcare. Acum am masina, si carnet. Si RCA. Sunt sarcastic si acid pentru ca vreau sa pedepsesc pe orice pentru faptul ca nu e pe faza la ce se intampla in jurul lui. Ca doarme. Chestia asta e mostenita dinainte, cand eram mai moale si imi permiteam sa ii las pe altii sa se mai ocupe de chestii de care trebuie eu sa ma ocup acum. Sunt loyal si fidel si acum. Niciodata nu am crezut in tradare. Asta nu s-a schimbat. Nici faptul ca sunt onorabil. Sau ca vreau sa ajut. Dar vreau sa si nu ajut. De fapt, aici ma cam lovesc de mine insumi. Vreau sa ma detasez de lume de tot, sa o uit complet, sa fie fiecare pentru el. Dar nu pot, pentru ca adanc undeva, inca vreau cu disperare sa salvez lumea asta si toti care sunt in ea. In acelasi timp, as vrea sa-i vad cum ard,pentru ca nu merita sa o salvez. Inainte nu ma luptam cu mine, pentru ca stiam cine vreau sa fiu. Acum, nu sunt sigur. Vreau sa fiu cine eram pentru ca ma simteam mai bine asa, dar vreau sa fiu rau pentru ca nu mai am sau nu mai vreau sa dau mila. Asta ma facea sa fiu mai slab, si era locul meu sensibil. Nu mai vreau sa fiu sensibil pentru ca nu te ajuta sa supravietuiesti, si lumea rade de tine ca esti ca o fetita. Ultima data cand am fost sensibil, m-am calcat singur in picioare. Amandoua bunicile au murit. Apartamentul de pe Kogalniceanu l-am vandut. A mai murit o bucatica din mine in ziua aia. Pentru mine bunica nu murise niciodata, intr-un fel inca era acolo si ma ingrijea, chiar daca eram eu, cu sotia mea si copilul meu.Am invatat ca e mai bine sa spui adevarul. Pentru ca si eu ma astept de la ceilalti de la asta, si pentru ca de fiecare data cand o fac, ma salvez de nervi si tortura si neincrederea celorlalti. Stiu ca ei se bazeaza pe mine, si sunt bucuros sa nu-i dezamagesc. Acasa, la serviciu. Unde o fi. Fiindca asa sunt eu. Asa am ajuns. Acum nu ma mai menajez. Ma arunc in apa cu rechini in speranta ca vor manca doar tesuturile necrozate ale personalitatii mele. Sunt arogant. La inceput o faceam in gluma, apoi am inceput sa-mi dau seama ca nu sunt chiar de lepadat. Ca nu sunt nesigur. Ca nu sunt doar un designer. Ca e bine sa vrei mai mult, nu doar ce ti se ofera. Vreau sa fiu altceva. Nu-mi place ce eram, dar nici ce sunt acum nu-mi place. N-am timp sa-mi mai fac autoanaliza, sa ma mai descopar, ca plange asta mic si ma trage sa ne jucam. Si unori o fac, pentru ca oricat as fi de obosit, el nu e de vina pentru toti demonii astia cu care ma lupt zilnic. Acasa. La serviciu. In acelasi timp, il dau la o parte cateodata pt ca simt nevoia de nimeni. Vreau sa ma duc undeva unde nu-i nimeni, sa imi adun gandurile. Sa ma recompun. Si el nu ma lasa, pentru ca vrea sa masinute si sa muzica si sa dans. E copil. Si e asa nevinovat pentru toate.

Cine sunt ? Sunt confuz. Obosit. Si vreau un cel mai bun prieten, si bunicile inapoi. Cand mergeam la bunici toate pacatele erau iertate si era bine. Acum nu mai e bine. Vorbesc cu peretii.

 

 

Dragostea in universuri paralele, Capitolul 2 – Geneza – Continuare

In acelasi timp, intr-o casa instarita, in Edinburgh se nastea cea care avea sa ii inrobeasca lui Duncan inima pentru tot restul vietii sale. Caitriona Wallace, ingerul negru cu ochii de sticla pe care Duncan o visase din totdeauna, fara sa banuiasca, ca ea exista intr-adevar…

Insa povestea lui Duncan inca nu a inceput cu adevarat, asa ca va trebui sa mai astepti sa o vezi pe Caitriona in poveste.

  • Nu ti se pare cunoscut inceputul acestei povesti ? o intreb
  • Nu stiu. Vrei sa zici ca Duncan seamana cu cineva pe care cunosc ? spuse ea incercand sa-si acopere emotia cu stangacia unui copil care incearca sa se joace.
  • Tu ce zici ? intreb eu retoric.
  • Eu zic ca incerci sa imi spui ceva. Insa nu-mi spui de fapt nimic si incerci sa ma faci pe mine sa nu ma mai prefac. Ori stii si tu ca trucurile astea mici fac parte din arsenalul oricarei femei, se pisiceste ea foarte nevinovata.

Pentru un moment, am stat, m-am gandit si am rumegat, si ceea ce spune ea, chiar are sens. Cu toate astea, m-am saturat de rahaturile astea de jocuri si teatru. Vreau chestii directe. Vreau sa dau cartile pe fata, si ea sa fie cinstita cu mine. si cu toate astea, simt ca cu fiecare intrebare pe care i-o pun, trage jocul asta inspre terenul ei, si se transforma in ceva foarte obscur si ma enerveaza. Mie imi plac lucrurile clare.

  • Ok, putem termina cu rahaturile astea?, i-o retez eu scurt.

Pentru un moment, zambetul ei copilaresc si sincer a disparut, si a devenit serioasa.

  • Uite ce e Sean, stiu ca Duncan e un fel de proiectie a ta din trecut. Stiu ca intr-o scrisoare ce mi-ai scris-o acum cativa ani, imi descriai in amanunt cat de mult te simti tu legat de locul ala, de Scotia. De insula Skye. Ca o mana nevazuta te atrage acolo, fara sa stii de ce, si ca ai impresia ca noi doi suntem de fapt suflete vechi care ne retraim iubirea din alta viata. E frumos, e romantic, insa eu… facu o pauza in care ii puteam citi pe fata, neincrederea in continutul scrisorii mele, in visul meu si in ceea ce simtea pentru mine

Se vede ca se indoia de mine si de sentimentele ei pentru mine. Ea voia sa creada in toata povestea asta cu viitor si trecut impletit, si oameni care se iubesc dincolo de timp. Voia cu toate fibrele fiintei ei sa creada. Insa era prea ancorata in realitate sa o faca, iar eu ii paream un visator romantic. Un vis frumos care il putea alunga, atunci cand avea nevoie de o doza de realitate.

Cu toate astea Rachel era o fata realista. Dincolo de romanticisme, de dulcegarii si chestii frumoase, era bine ancorata pe pamant. Iar eu, eram un adormit cand am cunoscut-o. Poate ca si asta e motivul pentru care a vazut o slabiciune a mea si a profitat de ea, asteptand in zadar sa ma maturizez. Si asta desi ea era cu 1 an mai mica decat mine.

Tatal lui Rachel era ofiter in armata iar mama ei era profesoara. A crescut facandu-i-se toate poftele oricat de micute, chiar daca, nu era singura la parinti, sau macar mezina. Fratele ei Bart era mai mic ca ea cu 3 ani, insa nu reusea sa obtina pe jumatate la fel de multe ca ea din partea parinitilor. El incasa mereu oalele sparte si era certat, chiar si cand ea era de vina. Asta era efectul lui Rachel asupra oamenilor. Probabil ca din cauza asta considera ca totul i se cuvine pe drept si nu stia cum functioneaza o relatie. Poate ca e vina mea ca n-am incercat mai mult sa ii arat cum functioneaza lumea.

Rachel era ca un copil. Incapatinata, frumoasa si rebela, si surpinzatoare. Era catastrofa preferata spre care imi indreptam mereu pasii cand plecam din Newcastle spre Cardiff ca sa o vad. Si doamne cate nebunii am infaptuit pentru si cu fata asta… Unele pe care le voi povesti ceva mai incolo.

  • Da Rachel, Duncan eram eu. Caitriona erai tu. Insa povestea lor de dragoste inca nu a inceput. Eu zic ca e important sa vezi toate bucatile inainte sa-ti faci o idee despre tot puzzle-ul. Nu ti se pare ? o intreb eu sfatos ca un sef de trib.
  • Bine, fie. Uimeste-ma cu ce se intampla mai departe, imi spune ea cu o voce semi-plictisita, rasfoind printr-o revista.
  • Daca nu esti curioasa, pot sa ma opresc aici si sa plec inapoi de unde am venit. Stii ca am batut atata drum cu trenul din Newcastle pana la tine doar ca sa te vad si sa depanam amintiri. Daca n-ai chef, trebuie doar sa-mi spui.
  • Ok Sean, nu trebuie sa te comporti ca o primadona. Continua. Promit ca nu am sa te mai intrerup, imi spuse ea pe un ton jucaus dand ochii peste cap.

Dragostea in universuri paralele, Capitolul 2 – Geneza

Multi oameni se nasc cu darul de a vedea. Putini insa isi folosesc ochii pentru a vedea cu adevarat ceea ce se intampla. Duncan, spre deosebire de ceilalti, s-a nascut cu darul de a vedea, si a percepe cu adevarat, si mai presus de asta, de a intalege. Aparent pare ceva meschin si trivial, insa avand in vedere faptul ca sute de oameni viziteaza locuri, fara sa perceapa lucrurile si mesajele si oamenii din jurul lor, sa percepi cu adevarat micile mesaje si concepte care trec nevazute in jurul tau, e un dar cu totul si cu totul special.

Cati oameni admira marea, insa de fapt, pur si simplu deruleaza serii rapide de imagini in fata ochilor, fara sa ramana cu nimic din toata seria de imagini. Fara nici un mesaj, fara nici o idee, fara a absorbi peisajul in ei, fara a medita.

Sunt oameni saraci spiritual, care isi supravietuiesc viata. Nu o traiesc in adevaratul sens al cuvantului. Navigheaza canalele-i intortocheate cu nesabuinta unui marinar beat, fara sa priveasca in stanga sau in dreapta.

Duncan avea sa fie diferit, inca de la nastere. Un adevarat luptator. Nascut in anul de gratie 1285, in luna Mai, cu meri infloriti, si nici urma de nor pe cer, intr-un satuc uitat de lume, numit Uig, si la acea vreme, si de mania lui Edward I, urgia abatuta asupra intregii Scotii. Tatal sau era un fierar desavarsit, cunoscut pe toata insula pentru faptul ca stia sa supuna fierul vointei sale, cu o tenacitate demna de admirat chiar si de cei mai iscusiti fierari care lucrau pentru insasi maria sa, regele Angiei.

Seosaidh, caci asa il chema pe tatal lui Duncan, a cunoscut-o pe Dairine, sotia sa si mama lui Duncan, cu 1 an inainte ca acesta sa se nasca, fix de ziua ei. Iesise, sa cumpere mere din piata, cand a trecut pe langa un tanar vanjos cu un par negru ca taciunele, lung pana la jumatatea spatelui, care se lupta cu lama unei spade duble atat de naprasnic, incat scanteile care sareau din sabie, pareau sa paleasca cu cele care se vedeau in ochii sai. Era hotarat. Fiecare lovitura era precisa si chirurgicala, si avea o anumita apasare care aducea aminte de zeii Olimpului, in lupta cu titanii.

A fost dragoste la prima vedere, iar un an mai tarziu, Duncan deja aparuse ca fruct al dragostei lor. Dairine era o femeie cuminte, linistita, insa stia sa-si apere interesul doar atunci cand nu era vorba despre propriile ei rude. Cand fratele ei, care era pietrar, mereu ramanea fara bani, pentru ca ii beia zilnic la taverna din sat, se gasea sa isi viziteze sora si sa ii ceara bani de-ale gurii, iar ea, fiind mereu o sora buna, il ajuta. Asa fusese crescuta de parintii ei, si asa nadajduia sa-l educe si pe Duncan. Sa sara in ajutorul acelora care il cer.

Fierarul si soata sa traiau impreuna cu mama lui, Annag, care mai traia. Tatal sau, Joseph, murind chiar in iarna dinainte ca Duncan sa se nasca. Iarna care se dovedise atat de cumplita incat curmase vietile a 5 oameni de vaza ai satului.

Annag avea sa devina pentru Duncan, mama pe care nu a cunoscut-o niciodata, caci, in ziua in care Duncan a implinit 10 ani, ea a murit, rapusa de friguri. Seosaidh isi iubea baiatul, insa teama de a nu-l lasa sa vada acest lucru prea mult, cat si educatia primita de Seosaidh de la propriul parinte, l-au facut sa se indeparteze cu timpul de Duncan si sa devina rece si autoritar. Iar Duncan il ura pentru asta, chiar daca dragostea care i-o purta tatal sau era evidenta prin tot ceea ce facea el pentru Duncan. Mai putin sa-i spuna cat de mult il iubeste. Iar asta isi dorea Duncan cel mai mult din partea tatalui sau. Nimic nu l-ar fi facut mai fericit decat sa gaseasca un tata in locul fierarului stern, cu o privire intunecata si mana grea.

Cu toate astea, Duncan era mai intai ucenicul sau, iar mai apoi fiul sau. In putinele clipe de rasuflu, isi petrecea timpul in jurul lui Annag, care-i spunea povesti, ii canta si incerca sa-l invete limba vechilor druizi. Ea insasi stia aceasta limba de la bunicii si stra-bunicii ei si spera in secret ca Duncan sa invete si el mestesugul plantelor si al leacurilor, si, in loc sa devina un fierar, ca tatal si bunicul sau, sa devina un tamaduitor. Lucrurile insa nu aveau sa fie asa.

In acelasi timp, intr-o casa instarita, in Edinburgh se nastea cea care avea sa ii inrobeasca lui Duncan inima pentru tot restul vietii sale. Caitriona Wallace, ingerul negru cu ochii de sticla pe care Duncan o visase din totdeauna, fara sa banuiasca, ca ea exista intr-adevar…

Dragostea in universuri paralele, Capitolul 1 – Prolog

De unde începe și unde se termină universul ? Când s-a născut și când va muri ? Întrebari de o dimensiune atât de mare încât înconjoara conceptul de ființa umană, și transcede chiar și sufletul, în esența sa cea mai pură, și anume, de energie.

Oamenii. Aceste fragile creaturi, mărunte in obiceiuri, mărețe in idealurile lor, și meschini în preocupările lor zilnice. Creăm bariere invizibile între noi înșine datorită faptului că avem falsa impresie că unii sunt superiori altora, că ne diferențiem unii de alții prin ceva mărunt cum ar fi statutul social, apartenența politică sau culoarea pielii. Toate acestea fiind fapte absolut accidentale, sortite hazardului înca din primul moment în care inima noastră a început să bată.

Suntem blestemații unei lumi lipsite de lumina întalegerii universului, sortiți să hălăduim în întunericul ființei, cu rare licăriri de speranță întrevazandu-se atunci când întâlnim acel ceva ce ne zguduie ființa din temelii. Acel moment al vieții noastre în care ne lepădăm de realitatea perceputa si ne prelingem in zorii unei noi existente care ne va marca de acum incolo.

Dragostea. Un etern, fascinant, legamant intre 2 existente umane in forma lor cea mai pura, de energie nemanifestata prin materie. O imersiune a unui suflet in completa existenta a celuilalt. Un fel de galvanizare a inimii cu trairi cu totul si cu totul speciale. In dragoste, suntem robii unui stapan al carei munca suntem deplin bucurosi sa o infaptuim, in schimbul unor clipe pretioase de exuberanta nemarginita, al carei energii o putem asemana unei supernove.

Exista o legatura stransa intre om si cosmos, de la inceputurile sale pana la obstescul sau sfarsit, care culmineaza cu experienta a ceea ce inseamna eliberarea completa a energiei umane, de invelisul ei carnal. Transcedenta aceasta din existenta neinsemnata pe o oarecare piatra departe de soare, spre eliberarea in ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea. Energia unui suflet, nu este pierduta nici o data. Ea se intoarce mereu in pantecele creatiei, unde ea insasi da nastere unor noi existente.

In aceste conditii putem spune cu adevarat ca suntem singuri in univers ? Ca suntem neinsemnati si marunti ca dimensiune, corelat la planul maret din care facem parte ? Chiar si atunci cand energia eliberata da nastere unor stele noi, in jurul carora se misca necontenit, noi lumi, nedescoperite inca, la a caror nastere, am contribuit si noi, invariabil, prin moartea noastra fizica ? In natura nimic nu se pierde. Totul se transforma.

Drept urmare, putem spune atunci, ca daca acum, aici, in aceasta zi, dragostea mea, si a sa energie, nu mai exista, inseamna ca ea a pierit din toata dimensiunea universului, sau doar si-a schimbat pozitia ? Cum ar fi daca toata dragostea pe care am purtat-o pentru tine, la un moment dat, intr-o faza a vietii mele, a disparut din aceasta dimensiune a universului si s-a cuibarit, intr-un colt opus al acestei realitati, reflectata intr-o galaxie indepartata, suprapusa peste negativul acesteia.

Ai crede ca exista in acea galaxie aceiasi actori ai aceleasi piese care joaca in acest moment, piesa asta, intr-un fel diferit ? Si oare, cum sunt acesti actori ai aceleiasi piese ? Oare au acelasi nume ? Locuiesc in acelasi oras, se hranesc cu aceasi mancare cum o facem noi ? Oare simt diferit ? Oare sunt osanditi sa retraiasca aceasi drama pe care noi am trait-o aici, gresind vesnic unul fata de altul in aceleasi momente ale vietii lor ? Prefer sa cred ca ei exista. Acolo undeva, in eterul nemuritor, si ca, spre deosebire de noi, ei au schimbat deznodamantul unei fatidice zile de joi, care imi va aduce mereu aminte de moartea luminii din mine. Un colaps al unui univers interior, care o data cu implozia sa, a tras si farame din viata mea, si cei din jur cu el in intunericul inexistentei, rece ca un mormant.

Insa daca ar fi sa spun aceasta povestea trista, traita prin ochii mei, intr-un univers paralel in care ei sunt fericiti, ea ar incepe cam asa…

Monolog – Oglinda sparta

De ce crezi ca lucrurile din viata ta fac parte dintr-un vartej de nepatruns ? De ce privesti inainte cu teama ca ei s-ar putea sa te desconsidere ? Sau sa creada ca nu esti capabil ? De ce iti pasa de ce cred ei ?

Inceteaza sa mai fii dependent de ei. De oamenii surzi cu agende proprii, colorate in diferite nuante de rosu, care incearca sa te opreasca din ascensiunea pe care o ai ? Poti sa te uiti la ei din mers, sa le zambesti compatimitor, si sa mergi mai departe. Cu viteza in sus. Mereu inainte.

Azi in mintea mea, se invart multe idei. E un fel de noian de fluturi. Un fel de tornada de idei, imagini, oameni, sentimente care se ciocnesc violent unele de altele fara nici un fel de noima. Incerc sa le ordonez pe hartie digitala de calitate indoielnica, prin intermediul unei imprimate interne. Nu prea functioneaza. Ca-s haotice rau toate astea. Sunt obosit. As dormi, dar e prea mult zgomot in mintea mea.

Cand sunt singur, sunt mai puternic, pentru ca nu mai am nimic de pierdut. Cand imi pasa, redevin eu, si nu-mi place. Ma simt asa cum ma simteam atunci cand ea m-a calcat in picioare. Cand am lasat sa fiu calcat in picioare. Si e de cacat. Nu-mi place. Dar imi place sa fiu eu. Si totusi trebuie sa fiu altcineva. O sa inventez ceva. Momentan trebuie sa ma multumesc cu ce sunt.

De fapt, n-am nimic. Am doar chestii in jur care-s goale. Dar n-am de fapt nimic. Credeam ca am lasat cate-o farama de fericire in fiecare chestie pe care o am in jur. E doar praf. E ciudat, ma simt ca intr-o piesa de teatru, in care sunt spectator si joc, in acleasi timp, si tot eu, in primul rand, fac recenzia. Oare toti acesti eu, sunt prietenii mei cei mai buni imaginari ?

Sunt cativa oameni care ma intaleg fara sa-si dea seama. Si cred ca si eu ii intaleg. Fara sa-mi dau seama de ce. Probabil pentru ca ii simt la fel de torturati. Se lupta cu un monstru invizibil, ca mine, incercand sa dovedeasca ca sunt capabili, chiar daca pe restul lumii o dare in fund.

E greu sa te tot lupti. Viata nu-ti da concediu. Stiu ca asta o sa tot fac pana cand o sa trebuiasca sa ma lupt sa nu inchid ochii de tot. Dar jur ca o sa fie cea mai grea lupta. Ma indarjeste faptul ca am un adversar puternic.

De fapt , mie nu imi e frica sa merg in fata. Imi e frica de faptul ca o sa am succes, si la un moment dat se vor termina bataliile. Si atunci nu stiu ce o sa mai fac… Imi e frica de momentul ala in care o sa fiu linistit. Imi e frica sa traiesc doar cu mine. Fara un scop anume. Doar sa plutesc.

Ma duc sa-mi adorm vartejurile. Sau sa le ignor. Ma mai gandesc.

Nice deal on CSS books over at MightyDeal !

I was going through my email and, since I’ve bought stuff from the in the past, i also subbed to the newsletter of the guys @ MightyDeals.com

And mighty they are ! I got some very very sweet deals on vector icons and plugins. Not all of their stuff is 100% worth dishing out cash for, but some of it is really sweet !

Today, its all about the divs baby ! They got a nice 3-book package at 37 bucks.

Thats 12 bucks a pop ! Not saying you should buy them, but you should definately have a better look over here: http://www.mightydeals.com/deal/sitepoint-ultimate-css-resource.html?ref=awnews

For you

Baby’s black balloon makes her fly
I almost fell into that hole in your life
And you’re not thinking about tomorrow
‘Cause you were the same as me
But on your knees

A thousand other boys could never reach you
How could I have been the one
I saw the world spin beneath you
And scatter like ice from the spoon
That was your womb

Comin’ down the world turned over
And angels fall without you there
And I go on as you get colder
Or are you someone’s prayer

You know the lies they always told you
And the love you never knew
What’s the things they never showed you
That swallowed the light from the sun
Inside your room

Comin’ down the world turned over
And angels fall without you there
And I’ll go on to bring you home
All because I’m
All because I’m
And I’ll become
What you became to me

I can find myself again,
I can look at the sky and smile,
and I dare to dream about the future,
with you here with me.

For all the moments you spent listening to my troubles
and for all the moments you’ve glued the pieces of my broken heart together
and lifted my spirit each time I was down,
for all of them I’m hoping to give you, the rest of the moments that make up my life

I would wish for nothing, than to be your comfort,
and I would wish for nothing than to be your shelter,
and I would wish for nothing than to be your hope,
that each day will be painted with a smile and sealed with a kiss.

There are no monsters left to kill,
and no nights left wondering why,
and no nightmares left to dream,
Ever since you came…

Natural and in the open,
soft yet so decided,
intricate while ever so simple,
You’re everything I thought you’d be

and here i am, lost & without words,
like a child who’s learning to speak
in this maddened state of bliss
I find myself in, each time i think of you

I would give this life, for the perfect day for you
and my eyes, for you to cry no more
and these hands, for you to need no more
and my mouth, for you to thirst & hunger no more,
because my heart, i’ve already given you whole.